Noii Cavaleri ai Apocalipsei (Curentul)

Corneliu Vlad

De când cu molimele ce poarta nume zoo, avem parte, la scara globala, de un fel de o noua societate civila, sui generis, în care toata lumea din toata lumea toaca vreo câteva chestiuni impuse ori induse ca fiind arzatoare la ordinea zilei. Planeta se preface, graţie globalizarii, şi într-o uriaşa poiana a lui Iocan. Se produc evenimente politice, razboaie, dezbateri ştiinţifice, dezvaluiri de presa, marşuri şi manifestaţii, procese în justiţie, se discuta în mari areopaguri universale ca ONU ori ultradiscrete ca Bilderberg sau Davos, dar şi cu felcerul comunal, cu vecinii, cu educatoarea de la gradiniţa sau poliţistul de proximitate, prin cluburi selecte sau crâşme populare. Sat global, ce mai! Şi toata lumea e competenta, motivata şi categorica în atitudine.

Sunt cam vreo patru mari prilejuri planetate de vorbe şi de ipoteze, patru cavaleri ai Apocalipsei care ne bântuie în acest început de ani 2000: Criza, Terorismul, Încălzirea globală şi Pandemiile. Reale sau instrumentate, nu avem cum să scăpăm de ele, ni se bagă pe gât, le forfecăm mereu. Că se mai şi moare cu această ocazie, prin atentate, războaie, experimentare iresponsabilă de vaccinuri, mai contează?

Crizei i s-a pus diagnosticul aproximativ exact şi cu celeritate: e un fapt prea serios şi prea concret pentru a te da după deget. Cu terorismul e ceva mai complicat, câtă vreme nu se prea ştiu dedesubturile grozăviei şi stăruie întrebările; de altfel, echipa preşedintelui Obama a renunţat în mod discret să mai vorbească de cruciadă sau război împotriva terorismului islamic. Iar cu talibanii afgani, Washingtonul e gata să stea de vorbă. Pe când o întâlnire Obama-Osama?

Cât priveşte însă modificările climatice şi epidemiile cu nume de animale şi păsări din ogradă (de ce nu le-or fi dat nume de sălbăticiuni, ca să ne speriem şi mai tare?), detaliile duc tot mai temeinic şi mai încăpăţânat către zone sulfuroase şi chiar ignobile.

Se adună tot mai multe date ca epidemiile cu nume insolite din ultimele decenii (vă mai aduceţi aminte de gripa Hongkong?) nu sunt de fapt pandemii, ci mai degrabă noi forme ale unor maladii ce ne chinuie sau ne seceră de când lumea şi care, după vestitele ciume de la Florenţa şi a lui Caragea, n-au mai ucis pe capete de la gripa spaniolă de acum vreo 90 de ani încoace.

La 8 decembrie 2009, ziarul „Washington Post“ scria: „În momentul când al doilea val al gripei H1N1 ajunsese la apogeu în Statele Unite, principalii epidemiologi prevedeau că pandemia s-ar putea încadra printre cele mai benigne, de când medicina modernă documentează epidemiile de gripă“. Da, numai că unde e pandemie, trebuie şi vaccin, unde nu e vaccin trebuie bani să-l faci, să-l experimentezi, să-l împrăştii. De aici, alte încurcături, dar şi alte surse de procopseală.

Exagerarea pericolului este evidentă. Dar evidente sunt şi profiturile unor industrii farmaceutice şi ale „asociaţilor“ lor, fie ei demnitari sau funcţionari de stat ori ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ba chiar epidemiologi celebri. Banca J. P. Morgan, care le are cu cifrele, estimează că din alerta pandemică proclamată cu lejeritate de OMS ies beneficii (că aşa se numesc) de vreo zece miliarde de dolari. Bani frumoşi.